
Iubiţi fraţi şi surori, în ultimele cateheze am reflectat asupra rugăciunii din Faptele Apostolilor, astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciune în Scrisorile sfântului Paul, Apostolul neamurilor. Înainte de toate aş vrea să notez că nu este o întâmplare că Scrisorile sale sunt introduse şi se încheie cu expresii de rugăciune: la început mulţumire şi laudă, iar la sfârşit urare pentru ca harul lui Dumnezeu să conducă drumul comunităţilor cărora le este adresată scrierea. Între formula de deschidere: „mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (Rom 1,8) şi urarea finală: „harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi toţi” (1Cor 16,23) se dezvoltă conţinuturile Scrisorilor Apostolului. Rugăciunea sfântului Paul este una care se manifestă într-o mare bogăţie de forme care merg de la mulţumire la binecuvântare, de la laudă la cerere şi la mijlocire, de la imn la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea implică şi pătrunde toate situaţiile vieţii, fie cele personale, fie cele ale comunităţilor cărora se adresează. Un prim element pe care Apostolul vrea să ne facă să-l înţelegem este că rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o simplă faptă bună făcută de noi faţă de Dumnezeu, o acţiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenţei vii, dătătoare de viaţă a Tatălui şi a lui Isus Cristos în noi. În Scrisoarea către Romani scrie: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (8,26). Şi ştim cât de adevărat este ceea ce spune Apostolul: „Nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine”. Vrem să ne rugăm, dar Dumnezeu este departe, nu avem cuvintele, limbajul, pentru a vorbi cu Dumnezeu, nici gândul. Putem doar să ne deschidem, să punem timpul nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, să aşteptăm ca El să ne ajute să intrăm în dialogul adevărat. Apostolul spune: tocmai această lipsă de cuvinte, această absenţă de cuvinte, şi totuşi această dorinţă de a intra în contact cu Dumnezeu, este rugăciune pe care Duhul Sfânt nu numai că o înţelege, ci o duce, o interpretează, la Dumnezeu. Tocmai această slăbiciune a noastră devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu. Duhul Sfânt este aproape interpretul care ne face pe noi înşine să înţelegem şi pe Dumnezeu ce anume vrem să spunem. |