Promisiune sau făgăduinţă. Sunt doi termeni sinonimi, primul de sorginte latină, ajuns în română pe filieră franceză (promission), cel de-al doilea de sorginte maghiară (fogadni – cu sensul de bază „a primi”. E interesant că rădăcina sa, gàldi, însemnă „dar”, aşadar făgăduinţa se referă la a primi un dar). Termenul latin „promisiune” e compus din pro, „înainte”, şi missio, „trimitere”, „misiune”. Încă de la început mirele şi mireasa sunt orientaţi către viitor, trimişi către înainte. Orizontul în care intră nu e nicidecum o necunoscută, o aventură (dacă ne gândim că a-venturus, etimologic, înseamnă „fără viitor”). Orizontul are temelie solidă şi ţel precis. Temelia este darul lui Dumnezeu, Cuvântul Său, iar ţelul viaţa veşnică.

Promisiuni şi iluzii. În contextul actual, termenul promisiune e folosit mai ales la plural: promisiuni. Promisiuni de tot felul. De bine, de fericire, de schimbare, de ajutor. Promisiuni la început de mandat. Aproape că termenul promisiuni a devenit un flatus vocis, o vorbă goală spusă despre vorbe goale. „Chimval zăngănitor” ar spune Sfântul Paul (1 Cor 13,1). Promisiunile n-au nici temei, nici scop. Sau cel puţin n-au scop de durată, ci doar punctual, de cele mai multe ori acela de a vinde iluzii.

Implicit şi explicit. Indisolubil, din punct de vedere etimologic, se referă la ceea ce nu poate fi dizolvat, separat, rupt. Indisolubilitatea, în schimb, se referă fie la o legătură juridică, fie la una afectivă. De la bun început ne oprim asupra a două aspecte: unul explicit, cel sacramental, şi unul implicit legat de natura căsătoriei.

Aspectul sacramental are la bază, pe de o parte cuvintele lui Isus, „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt 19,6), pe de altă parte învăţătura sfântului Paul, „Taina aceasta este mare, iar eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5,32). Unirea lui Cristos cu Biserica este indisolubilă şi veşnică. E pecetluită de sângele vărsat pe cruce. Indisolubilitatea căsătoriei este după chipul legăturii dintre Mire şi Mireasă, dintre Cristos şi Biserică. E ceva pus direct în inima bărbatului şi a femeii ca soţ şi soţie, odată cu celebrarea tainei cununiei. Aspectul implicit pleacă de la faptul că harul are un fundament în natura omului. Harul depăşeşte natura, dar nu o înlocuieşte. Este dincolo de natură dar se întemeiază pe natură. În exigenţele sale cele mai profunde, în toate cerinţele sale are un fundament natural. Prin urmare şi indisolubilitatea căsătoriei are un fundament natural.

Termenul fidelitate este amintit destul de des în Ritualul căsătoriei. DEX-ul prezintă noţiunea de fidelitate astfel: „statornicie în convingeri, în sentimente, în atitudine, devotament, credinţă”, „precizie, exactitate în prezentarea sau în reproducerea realităţii, a unui text, a unui model”, „înaltă fidelitate” (tehn.). Din cele trei categorii de semnificaţii ne oprim mai ales asupra celei dintâi, chiar dacă şi următoarele două pot fi de folos, ţinând cont că, în virtutea sacramentului căsătoriei, mirii sunt chip al legăturii fidele dintre Cristos şi Biserică. „Înalta fidelitate” faţă de acest model, pe care Sfântul Paul îl numeşte „mare taină” (cf. Ef 5,32), face din cuplul conjugal o imagine vie a dăruirii lui Cristos faţă de Biserică.

Conform Ritualului Celebrării Căsătoriei, înainte de exprimarea consimţământului, preotul li se adresează mirilor prin trei întrebări: dacă se căsătoresc de bunăvoie, dacă se vor respecta reciproc şi dacă sunt dispuşi să primească şi să-şi educe copiii în credinţa creştină. În acest episod ne oprim asupra termenului respect.