Dragi preoţi,

În viaţa preotului, rugăciunea ocupă în mod necesar unul din locurile centrale. Nu este greu de înţeles asta, pentru că rugăciunea cultivă intimitatea discipolului cu Învăţătorul său, Isus Cristos. Cu toţii ştim că, atunci când ea dispare, credinţa slăbeşte şi slujirea îşi pierde conţinutul şi sensul. Consecinţa existenţială pentru preot va fi că va avea mai puţină bucurie şi mai puţină fericire în slujirea de fiecare zi. Este ca şi cum, pe drumul urmării lui Isus, preotul, care merge împreună cu atâţia alţii, ar începe să rămână în urmă din ce în ce mai mult şi astfel s-ar îndepărta de Învăţător, până când îl pierde din vedere la orizont. De atunci, el este rătăcit şi şovăielnic.

SCRISOAREA SFÂNTULUI PĂRINTE
BENEDICT AL XVI-LEA
PENTRU DECLARAREA ANULUI SFINTEI PREOŢII
CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 150 DE ANI
DE LA „DIES NATALIS" A LUI IOAN MARIA VIANNEY

Iubiţi fraţi întru Preoţie,

cu ocazia apropiatei solemnităţi a Preasfintei Inimi a lui Isus, vineri 19 iunie 2009 - zi dedicată în mod tradiţional rugăciunii pentru sfinţirea clerului -, m-am gândit să declar oficial un „An al Sfintei Preoţii" cu ocazia aniversării a 150 de ani de la „dies natalis" a lui Ioan Maria Vianney, Sfântul Patron al tuturor parohilor din lume[1]. Acest an, care doreşte să contribuie la promovarea angajării unei reînnoiri interioare a tuturor preoţilor pentru o mărturie evanghelică a lor mai puternică şi mai incisivă în lumea de astăzi, se va încheia în aceeaşi solemnitate din 2010. „Preoţia este iubirea inimii lui Isus", obişnuia să spună Sfântul Paroh din Ars[2]. Această expresie impresionantă ne permite să amintim înainte de toate cu afecţiune şi recunoştinţă imensul dar pe care preoţii îl constituie nu doar pentru Biserică, dar şi pentru omenirea însăşi. Mă gândesc la toţi acei preoţi care oferă credincioşilor creştini şi lumii întregi propunerea umilă şi cotidiană a cuvintelor şi gesturilor lui Cristos, căutând să adere la El cu gândurile, cu voinţa, cu simţămintele lor şi cu modul de a trăi al întregii lor existenţe. Cum să nu subliniem ostenelile lor apostolice, slujirea lor neobosită şi tainică, iubirea lor în mod tendenţial universală? Şi ce să mai spunem de fidelitatea curajoasă a atâtor preoţi care, în ciuda dificultăţilor şi a neînţelegerilor, rămân fideli vocaţiei lor: aceea de „prieteni ai lui Cristos", chemaţi, predestinaţi şi invitaţi de El într-un mod deosebit?