Împărtăşire din sfinţenia sa (III)

Autenticitatea sfinţeniei în viaţa preotului se va vedea, cu precădere, din capacitatea acestuia de a se pune în slujba  credincioşilor. „Datorită consacrării realizată de Duhul Sfânt, prin revărsarea sacramentală a Ordinului – spune Papa Ioan Paul al II-lea – viaţa spirituală a preotului este pecetluită, plăsmuită, semnată de acele atitudini şi comportamente care sunt proprii lui Isus Cristos, cap şi păstor al Bisericii, şi care se rezumă în iubirea sa pastorală” (Pastores dabo vobis, nr. 21).

Preotul - cap, asemenea lui Cristos

Deşi cap al Bisericii, Isus se exprimă, faţă de aceasta, prin spiritul de slujire, după înseşi cuvintele sale: „Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Slujirea lui Isus a atins plenitudinea în dăruirea totală de sine, în umilinţă şi iubire: „S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,7-8). Aşadar, autoritatea lui Isus Cristos-cap coincide cu slujirea şi dăruirea sa totală şi iubitoarea faţă de Biserică.

De la experienţa personală, descrisă în articolul din luna trecută, trecem acum la experienţa comună tuturor, aceea a rugăciunii, în calitate de Preoţi ai Domnului, recunoscând în cuvintele lui Isus tocmai această dimensiune baptismală, preoţia: „Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor” (Mt 18,20). În exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spune: „prin regenerarea baptismală, se revarsă Duhul Domnului asupra tuturor credincioşilor, Duh care-i consacră pentru a forma un templu spiritual şi o preoţie sfântă şi-i trimite să facă cunoscute faptele minunate ale Aceluia care, din întuneric, i-a chemat la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10)” (n. 18). Practicând rugăciunea, valorificăm dimensiunea sacerdotală şi suntem în măsură să împlinim misiunea pe care Domnul ne-o încredinţează: aceea de a fi lumină pentru cei ce se află în întuneric. Acest lucru l-a practicat mai întâi Cristos; de aceea spre El privim pentru a înţelege, a învăţa şi a manifesta, întru totul, ceea ce a exprimat El, în atitudinea sa, faţă de Tatăl.

Împărtăşire din sfinţenia sa

Nu de puţine ori mi-a fost dat să mă confrunt cu întrebări legate de disponibilitatea şi capacitatea preoţilor de a se sfinţi şi de a-i conduce pe cei încredinţiaţi grijii lor pastorale spre sfinţire. Faptul că există persoane sensibile şi preocupate de un astfel de subiect este, fără îndoială, un lucru pozitiv. Ar fi chiar foarte grav ca întreaga comunitate, care-l înconjoară pe preot, să treacă cu vederea lipsurile evidente ale propriului păstor. Şi pentru că aceste lipsuri există şi ele sunt sesizate, apar şi semnele fireşti de întrebare: care sunt preocupările preotului nostru? De ce nu are timp să stea de vorbă cu noi? De ce nu-l vedem mai mult timp în rugăciune? Ce face Biserica pentru a-i motiva şi stimula pe aceşti preoţi? Toate aceste întrebări cer, cu urgenţă, un răspuns. De la caz la caz, răspunsul va fi diferit. Există, însă, unele elemente care sunt comune, iar aceste elemente comune ţin de patrimoniul uman şi creştin moştenit de la familia şi de la comunitatea din care fiecare preot face parte. Să ştiţi că zicala „cei şapte ani de-acasă” este valabilă şi pentru cei care primesc hirotonirea sacră.

„Fraţilor, nimeni dintre noi
nu trăieşte pentru sine
şi nimeni nu moare pentru sine.
De fapt, dacă trăim,  pentru Domnul trăim,
şi dacă murim, pentru Domnul murim.”
(Rom 14,7-8)