Preot, pedagog şi scriitor creştin

Contextul istoric. Către mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul Torino (Italia) se afla în perioada primei industrializări. Cete de copii şi adolescenţi, ai căror părinţi trudeau în fabrici şi ateliere, umpleau străzile, abandonaţi sorţii. Mulţi dintre ei vor găsi în Părintele Ioan Bosco (Don Bosco) un „tată”, învăţător, prieten şi călăuză pentru o adevărată viaţă umană şi creştină.

Mama Margareta. Unul din biografii sfântului, Lemoyné, afirmă că „Don Bosco nu este decât copia fidelă a mamei sale”. De la mama Margareta, Ioan a moştenit darul nepreţuit al credinţei, al iubirii faţă de aproapele, al bunătăţii şi al spiritului de sacrificiu. Deşi văduvă şi fără ştiinţă de carte, Margareta a fost pentru fiul său nu numai „bucătăreasă”, dar un adevărat model pedagogic şi sprijin statornic în momentele dificile ale vieţii. Spirit energic, Margareta şi-a învăţat fiul să dea prioritate lucrurilor esenţiale, să se lipsească în viaţă de tot ceea ce este superfluu şi să ofere altora.

Episcop de Milano, mărturisitor al credinţei şi doctor al Bisericii

Contextul istoric. După încetarea persecuţiilor (313), Biserica s-a confruntat cu două pericole majore: ereziile şi relaxarea morală. Arianismul (erezie care nega divinitatea lui Cristos), deşi condamnat la conciliul din Niceea (325), continua să aibă adepţi chiar în rândul păstorilor Bisericii, adesea susţinuţi de puterea imperială. Contaminaţi de moravurile păgânilor, încă majoritari, creştinii aveau nevoie de exemple viguroase de viaţă creştină şi de păstori neşovăielnici pe calea dreaptei credinţe. Viaţa şi păstorirea marelui episcop de Milano, sfântul Ambroziu, a fost un răspuns viu la trebuinţele Bisericii.

Episcop şi promotor neobosit al reformelor tridentine

Contextul istoric. La mijlocul secolului al XVI-lea, în timp ce ideile lui Martin Luther ţinteau să îi îndepărteze pe creştini de la primirea sfintelor taine şi de la devoţiunile catolice, Părinţii Conciliului Tridentin (1545-1563) dădeau o nouă strălucire şi claritate doctrinei Bisericii Catolice. După întoarcerea episcopilor conciliari în diecezele lor, avea să urmeze partea cea mai dificilă a conciliului: punerea în practică a canoanelor. Era vorba de o muncă titanică, de spirit de sacrificiu, de rugăciune şi de exemplu de viaţă sfântă. Pentru nordul Italiei, toate aceste imperative au fost întruchipate în persoana lui Carol Boromeu, cardinal, episcop de Milano şi om de o mare sfinţenie.

Patronul misionarilor în ţările catolice

Contextul istoric. În timp ce exalta lumina raţiunii autonome, cultura laică a secolului luminilor (sec. al XVIII-lea) nega adevărurile divine revelate şi submina autoritatea Bisericii, încercând să reducă religia creştină doar la o simplă serie de prescripţii morale. Filosofii şi ideologii iluminismului – ieri ca şi astăzi – nu văd în misterul Crucii lui Cristos decât „scandal” şi „nebunie” (cf. 1 Cor 1,23). Climatul ostil, care tindea să anihileze valoarea ascezei creştine şi a penitenţei, pornit din nordul Europei, s-a lovit, în Italia de Nord, de opera misionară a Sfântului Paul al Crucii şi a călugărilor pasionişti, centrată pe meditarea Pătimirii lui Cristos.