Iubiţi cititori, după ce am răsfoit împreună importante pagini ale Vechiului Testament, care ne-au dezvăluit chipul preotului şi rolul acestuia în viaţa poporului ales, începând cu acest articol, vă invit să aprofundăm preoţia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în Noul Testament.

Continuăm studiul nostru despre preoţia vetero-testamentară, referindu-ne la rolul acestei slujiri sacre în zorii naşterii lui Isus. În acest sens, abordăm importanţa existenţei unui grup special, în deşertul Iudeii: Comunitatea de la Qumran. Apărută în secolul al III-lea î.C., aceasta a cunoscut o dezvoltare religioasă deo­sebită în secolul I d.C., purtând în învăţăturile ei speranţa sacerdotală iudaică. Profund ata­şat de valorile spirituale ale Legii lui Moise, grupul de la Qumran s-a separat de Templul de la Ierusalim, al cărui cult corupt era aspru judecat de adepţii comunităţii. Tensiunea s-a rezolvat prin această convingere a esenienilor că ei erau comunitatea Noului Legământ, dorită de Dumnezeu, pentru vremurile de pe urmă, ca un sanctuar. Profetul Ezechiel, unul din marii inspiratori ai comunităţii, pregătise calea acestei spiritualităţi, subliniind că Dumnezeu putea oricând să părăsească Templul pângărit, pentru a locui alături de cei exilaţi în Babilon (Ez 8-10). Conştiinţa de a fi un adevărat lăcaş sacru al lui Dumnezeu se exprima în câteva imagini puternice: sălaş veşnic, zid de apărare, piatră unghiulară, casa sfinţeniei lui Aaron.

Biblia nu oferă Templului din Ierusalim o origine cerească de tip legendar. Existenţa lui nu se bazează pe vreun mit religios, pe semnificaţii cosmogonice, aşa cum ne relatează legendele religioase sumeriene sau babiloniene. Fie că este vorba despre instituirea regalităţii sau despre existenţa Templului, totul debutează cu o propunere din partea omului: poporul cere un rege, David are ideea de a construi un Templu; tot el, printr-un semn minunat, alege locul (cf. 1Rg 8,16) iar Solomon (sau David, după Cartea I a Cronicilor) realizează structura arhitecturală. Totuşi, în acelaşi timp, Domnul intervine; aşa cum el a consacrat instituţia regală, la început refuzată de profetul Samuel, el a acceptat şi construirea Templului, deşi s-a opus, prin glasul profetului Natan (cf. 2Sam 7,1-16).

Iubiţi cititori, continuăm să abordăm tema preoţiei în Vechiul Testament, pentru a ne referi la perioada regalităţii. În anul 1220 î.Cr., Israel era un grup încă nomad în Ţara Canaanului. Cele douăsprezece triburi, unite în numele Domnului, au reuşit să cucerească unele cetăţi, eşuând în faţa altora (cf. Jud 1). Tentative de monarhie s-au remarcat în secolul al XII-lea, în tribul lui Manase (judecătorii Ghedeon, apoi Abimelek, la Sihem, şi Iefte, denumit rôsh sau qâsin, „conducător”). Însă, aceste încercări s-au lovit de opoziţiile tribului puternic al lui Efraim, pe care îl conducea Iosue, urmaşul lui Moise. În locul funcţiilor regale, aceste triburi au preferat căpeteniile politice, „judecătorii” (shôfetim), ca în Fenicia şi, mai târziu, în Cartagina. La sfârşitul acestora, luptele dintre triburi şi ameninţările din exterior au încurajat o nouă aspiraţie către regalitate. O instituţie permanentă răspundea mai bine necesităţilor timpului, decât intervenţiile spontane ale unui judecător carismatic.